Mă taie-adânc în carne clepsidre de puroi,
Pe cruci de întuneric mă răstignește visul,
Îmi sângeră genunchii rozarii de noroi
Și-n ochi mi se răsfrânge, cu tunete, abisul.


Mi-e obosită tâmpla, cuvântul sinucis,
Pe buze nu-mi mai tace acum nici o poemă,
De-atâta-nsingurare mi-e sufletul proscris,
Hălăduind aiurea din lumea mea boemă.


Nu mai aud nici muza ce îmi cânta mereu
Când veselă, când tristă, ciupind a ei lăută.
Parcă mi-e seacă mâna, atât îmi e de greu
Să scriu în seara asta vreun vers de Doamne-ajută.





6 noiembrie 2003