Fetița ofilită

O fetiță ofilită, se-ntinde dup-un capăt de covrig,
Are ochii unui înger, înger înghețat de frig…
Dar să-i dăm toți peste mână ca să plece unde-o ști,
Să rânjească animalul c-a făcut din nou prostii.
Să se ducă și să doarmă pe mormanul de gunoi,
Noi să ne simțim mai bine, facă-se și trei din doi!
Hai să răstignim pământul, să fim zei și vrăjitori,
Cerul să se-nvârtă-n jurul miliardelor de sori,
Fiindcă sori suntem cu toții, minunați și geniali
Stăpânim pe toți și toate, nu-s în univers rivali.
Nu există altă lume, arta-i un copil banal,
Nesimțirea este totul, cu simțirea în canal,
Iar femeia instrumentul de te învelit o seară,
Iar bărbatul dobitocul care trage, care cară.
Ce finețe, ce iubire? Ce povești nemuritoare!
Hai îneacă-te-n vopsele, hai să fim copiatoare,
Nu există frumusețe într-un sân nedecăzut,
Care poate să arate drumul lung ce l-a făcut:
Mâini și rânjete buimace, nopți uitate în alcool,
Căci e fată mare fata și îi place, sub vre-un țol,
Pentru-o noapte, să se creadă o sirenă pe uscat,
Până când, încet, se vede că-i cu pântecul umflat.
Dar nimic nu-i o problemă, totul se rezolv-ușor,
Doctor e acum călăul și chiureta-i ca topor.
Ce contează! mai nimica la o gloat-atât de mare,
Noi să ne simțim mai bine, dă-o naibii de putoare!
Conștiința-i inventată să te sperie, iar dracu
Este cel ce ne iubește și transformă tot ce-i acru
Într-un gem de miere roșă și miros de trandafiri…
Dar dulceața are-ntrânsa și tulpinile cu spini.
Să ne bucurăm cu toții, am uitat ce este-n noi:
O fetiță ofilită pe mormanul de gunoi.