Doar pentru că mi-a crescut un nufăr
în podul palmei, m-ai disprețuit
cu albul ochilor cu tot
cu polen, cu pistil, cu musca de cal beată,
căzută într-o rână pe frunza verde, borțoasă,
lipită pe linia sorții.

Ce să fac? Să-ți mușc violet,
pe-apucate, colțul urechii și-un obelisc
din spinarea zimțată?
Să-ți arăt pe-ntuneric
cum cântă din gât scorpioni noctambuli?
Să ciupesc din garduri sămânța, s-o scuip
după câini, s-o valsez cu călcâiul?

(Între timp, s-a uscat nufărul cinic,
a murit, c'est vrai,
a murit pe la trei, după o scurtă agonie.
Oh-la-la, quelle tristesse!
Quelle tristesse!)

Mă tem...
Ce-o să-mi mai crească, ce-o să-mi răsară
fără voia ta
din degetele stoarse de zeamă,
cu unghiile bătute în cuie
acum?