da, și mie mi se pare că ne ducem dracului
că nu mai mai e nimic de făcut
foamea,
cuibărită undeva în stomac
foarte rar, dă o raită prin suflet
vin ploi, trec duminici și noi
noi stăm aici de-o veșnicie
nimeni nu poate spune de când
cuvintele rămân înghețate
pe unii îi trădează ochii
alții privesc în pământ
parc-ar putea să-l pătrundă,
să deslușească printre bulgării țepeni
manuscrisul strămoșului necunoscut