Escaladând lumina cu ochiul hulpav,
Făcându-mi loc prin mărăcini şi spini,
Eu îmi hrăneam al meu suflet bolnav
Cu ale timpului bătrâne rădăcini…

Dând focului să ardă-n jar de oase,
Eliberându-mă de omenescul meu,
Visam aievea sânziene grațioase
Ce coborau din basm şi le vedeam doar eu !

Şi stăvilind din ape sfinte ghețuri,
Demonizând în cețuri fiorii sălbatici,
Vechi amintiri se mai zbăteau în lanțuri
Ca nişte zburători prin vis atât de tainici.

Rupând din lut cu mâna ucigaşă,
Strivind în pulberi carnea ta femeie,
Tu îmi păreai cu-atât mai mult gingaşă
Ca un poem ce nu se mai încheie…

Şi ropotind văzduhuri cu fulgerări de-o clipă,
Născând iubirea dintr-un mugure sihastru,
Sărut petale albe ce azi se-nfiripă
Escaladând lumina din cerul albastru !

21 august 2001 Răzvan Constantin Durbaca