Eu, descoperitorul de principii, altădată,
Am ajuns să merg aiurea;
Iar ce mă obosește e tocmai
Această redundantă revenire
Din haos la normal,...
Această
Senzație de arc de ceas
Dîndu-se mereu „peste cap”
Cedînd violent tocmai atunci cînd cred
Că am reușit,
Dezamăgindu-mă...

De ce oare generalizarea mi se pare astăzi
O greșeală cumplită...
De ce simt că pe mine mă evită
Legile armoniei și ale echilibrului...,
Făcînd din existența mea
Un fel de excepție
Lovită de blestemul idealului
Și luminii...?
... Sidefie lumină,
Pe care o văd din ce în ce mai greu
În nebunia acestei prăbușiri
Spre adîncul unui ocean
Flămînd parcă numai de mine...

Eu, descoperitorul de principii, altădată,
Zburdalnic,
Pe podeaua vibrației interioare,
Am ajuns înfășurat
În mreje de haos...
... Ce rost are prăbușirea,
Cînd universul s-ar îmbogăți
De-ar fi măcar strigăt...?