coborai de pe muntele nevăzut al sfințeniei
ca o mantie de zăpadă a lacrimilor
și mă îmbiai să adulmec trupul mort
care îți creștea din inimă
cu mîinile lungi ca de ceară
îmbrățișare a nesufletului
apoi am vrut să plec dar nu mai erau umbre și nici sori
mi se îngrămădiseră toți în gîtlej
iar eu mă atîrnasem furios de privirea ta
cu disperarea nefericirii
nădăjduind să mă eliberezi de acel chin
îți iubeai însă pasiunea de călău
și preferai să mă privești în continuare
cu aceeași voluptate sacră
cu care începuse totul
nimic nu mai era viu în tine
ochii sorbiseră fiecare zvîcnire a vieții
muream încet împreună
ochi în ochi
iris în iris
ca un magnetism al luminii răsturnate în oglindă
pînă la infinitul căderii în propria conștiință
pînă la capătul puterilor noastre
pînă la nebunia care se cheamă rămînere..