Lămpii noastre îi pâlpâie ochiul
ca-ntr-un galop,
îi sfârâie sângele
și stă să moară
de parcă pompează lumini
strop cu strop
dintr-o inimă anemică
în infinitul flămând de afară.

I se înroșește privirea uneori
și nouă nu ne pasă,
e mută,
stă într-un colț de sine,
vede și-ascultă
în liniști depline.

Câteodată ne vede scriind
și își transformă umbrele în litere,
tăcut și timid.

Lampa noastră este un înger de noapte,
ciclop de lut,
din ulei nesfințit,
un far cam miop
zvâcnind liniștit.

Fumegă,
și,
obosită dimineața,
se-ntunecă.