nu ma stiu altfel
decat un vesnic adus de spate
peste-un petic de hartie.

pe cand parnisera a-mi creste
primele fire de iarba
pe buzele barbii

eram deja o pajura sedentara
ce-si minuna zilnic ochii
lungi in poala timpului.

in tacerea dintre doua slove
mai iubeam cate-o fata
primavaratec de neinteleasa.

tu, caci ea era mereu doar una,
eu, caci ceilalti ,,eu``
dormitau fara aripi.

intre mine si tine
se intindea astfel un necuprins
incapator.

dar destul.
ma cheama pergamentul.
slova ma sugruma.