Eu scriu urlând
cu ceruri pe umeri strivite
sau
cântând din frunză albastră
cu ușurința cu care poți ucide,
a geamătului
din somnuri opace,
când visul pe altă parte te-ntoarce.

Ea naște!

Își adună cuvântul parte cu parte
de prin mădulare,
de pe degetele muiate-n tăcere,
în fiere,
în aer,
în carte,
în spatele minții
și-l rânduie-n pântec
sunet cu sunet,
ca pe un cântec
ce lovește cu pumnii în cerul de gură...
și-l oprește cu dinții.

Duce-m-aș și m-aș tot duce
unde stă albastru cruce
între vorbe demiurge.

Mi-ar fi ușor,
pentru că eu pot fi ceea ce sunt cu atâta ușurință!
Flușturatic ca un cocor
pot scrie cu aceeași dexteritate
cu care merg pe vânt sau pe sor,
cu care beau apă,
cu care mor.

Ea naște!
...câte-un hristos de cuvânt
în fiece zi ce pentru dânsa-i
un Paște.