Simt nevoia
să ating albastrul
nisipului,
lăsîndu-l să-mi alunece
printre degete,
să mă poarte pe aripile
vîntului uscat.
Anomalie...
Turbulențele atmosferei
răscolesc
pulberea sclipitoare,
cenușa rămasă
în urma incendiului purificator.
Lumina jarului
pare
o stranie forță,
profilîndu-se
pe zarea roșie a abisului.
Fierb masele de aer.
Se zbuciumă
norii
deasupra pustiului,
ca o încercare de a descătușa
energia captivă a vieții.
Tăcerea,
ca o combinație de elemente,
pătrunde
în umiditatea sărată a aerului,
în tragedia unei lumi minerale,
care își trăiește,
agonizînd,
ultimele clipe cosmice.
Aștept iarăși
locul și timpul potrivit,
urmărind
dilatarea lentă,monstruoasă,
a atmosferei.