sub cerul invapaiat de bocitoare
curgea sangele citit cu inima
pe o pajiste tesuta din ierburi chinuitoare
in care paste poezia.

si iarasi evoc cercurile perfecte
diametrul stihului porneste din miezul rotitului pamant
si falfaie din capete giratorii
ce miros a insasi nemurire.

in pajiste de inceput
cuvant luminos de primaveri sihastre
pazea Demiurgului pacea
din care Luceafarul putea-va vreodata
invata muri
in nadir de omenire.

la sapte pasi de sfere
Bacaul sferelor inaripate
ploua rece plumb,
lacustra vesnicie.

sarutasem talpa cerului
iar el schiopatase putin
cu tunet de leoaica tanara.

iubisem fara a cunoaste odaile
in care receptorul
dantuia apropiere
sub pielea adancita-n margine de codru.

fara sine-mi,
incercui poezia.