construiesc din inerție,
coloana infinitului către nicăieri
de ce/ pentru ce/cine
'pentru ce' se întrebă de ce
iar 'cine' se întrebă pentru ce
mă amețeau cu setea avidă
de a primi rețeta universală.

“a, nu era nici aici, bat-o vina…”

îmi pun trasfuzii și-am să-mi fac plinul,
de infinit….

Ipoteza I

eu nu sunt decât picătură
în amalgamul clipei ce se stinge
nu înțeleg să îmi acord nici scop, nici nume
universul se creează în fiecare secundă, în mine.
asemeni valurilor ating uneori țărmuri,
nimic nu rămâne fără urma sărutului amar
dăruit nisipurilor oarbe…
dar știu că pot fi pace așa cum sunt furtună
eu chiar creez universul, sau ‘sensul’…chiar…
acum.

“dacă știu să fiu fericit,
pacea îmi odihnește chipul din spatele măștilor suportate,
singura mea menire este să dezlănțui țărmurile,
din mine,
și să sărut nisipul altor maluri”

Ipoteza II

eu, sunt totul, deși,
azvârlit din clocotul infinitului,
mă preling dureros spre maluri,
apar, mă dezbracă de vise, mă chemă,
mă-noadă de mine și de sensuri ascunse,
dispar apoi sub sărutul,
Fetei Morgana.
însetat mă revolt împotriva ființei-
coloană a infinitului către nicăieri-
spartă în cioburile
sufletului ce nu mai știe răspunsuri,
sperând la transfuzii cu rețete prefabricate.

“nu contează că mai sunt, uneori,
fericit,
niciodată nu voi ‘fi’ , mai mult de-o secundă,
nu mă știu, nu mă aflu,
alunec ca pustnic, fără destin…”

și ipoteze, mai sunt, infinte
nuanțe/refuzuri/
spaime/
spargeri/
tânguieli/
plânset…

un înger și-un demon
își vor dezvrăji,
un om uitat,
printre ițe,
in labirintul unui infinit
cu sfârșit.