Vis pierdut

Intr-o lume ce poate nu este,
intr-o viata ce nu-i a mea,
am indraznit sa vad iubirea.
Da. Un zambet in mijloc de sosea.
O ardoare de mahala.
S-a intamplat ca intr-o noapte geroasa de februarie,
- in asteptarea unor zile de belsug:
bani si hrana -
sa-si arate iar coltii lui albi si doritori de gura mea.
Si iar m-am indragostit.
Pentru a doua oara,
iubeam acelasi vagabond
ce-si pierdea noptile pe piatra varuita
ce coboara si urca la noi in camin.
Aceleasi 208 trepte urcate si coborate
pana la al optulea etaj al gazdei noastre.
Timp de patru ani invechiti, aceeasi poveste;
a plans in mine nemurirea unei dorinte.
Studentie petrecuta in singurate;
refuz total celor ce si-au lungit trupurile
sa-mi sarute glezna piciorului drept.
Un cantec salbatic, la o usa vecina,
anunta destrabalare.
Am apasat cleanta cea lacoma de ulei
si am intrat.
Batai puternice – inima tremura
ca un padughe sub unghile gorilei.
De ce?
Acolo, la geam!
O fiinta zacea pe pervaz
incalzindu-si picioarele pe micul calorifer
si invartind intre degete o tigara de iarba.
Poveste de iubire. A treia oara.
Dorinta. Patima. Pacat. Desartaciune.
Vorbe! Inima nu vroia sa stie asta!
Acolo, la fereastra – visul anilor de camin.
O camera stramta, cu paturi scartaite,
cu mese scorojite si pereti patati de sange virgin.
Atat. O noapte vulgara de sex.
208 trepte urcate si coborate 1120 zile...
Camin – cantec salbatic, la usa vecina...
Destrabalare. Prostie si voma.
Scaba si sex.
Nimic mai mult.
Nimic mai putin.
Vis pierdut.