Mulțimi de râme sapă în țărână,
Sugrumă pirul răsărit pe stâncă.
Să fie oare oastea ce mănâncă
Din antica Arcadie stăpână ?

Ele să-nchege rostul zilei încă,
Să înfășoare căile de lână,
Să te conducă cu nădejde până
În albia izvoarelor, adâncă ?

Jilavul trup și oastea lui hoinară
Străpung perfid ființa mea de lut
Și în foieli de larve mă-nfășoară.

Mă văd și eu în râmă prefăcut.
Dâra de clei mi-e veșnică povară.
Ce-am înălțat, în iarbă s-a pierdut.