E iarăși plin Pământul de săruturi
Niciunde-i dus din arbori înțelesul
S-a prins de ramuri blânde Universul
Cu buzele scobite-adânc de cnuturi.

Și Luna s-a topit în mări de umbră
Visând, castanul s-a lipit de boltă,
Pe raza albă, umedă retortă,
Cu patul lui de frunze încă umblă.

Iar gura Ei păstrează-n pliuri grele
Nervuri sărate, iederă și salcii,
Din râul vremii margini și nuiele.

Atâtea ceruri înroșit-au macii,
Că-n valul sângelui împins de vele
Mărșăluiesc spre înainte racii.


22.07.2004
Text - parte de comentariu la proza "Copacii se sărută" a Danei Ștefan