odată demult era o vreme când puteam râde
priveam uimiți prin ocheanul trișor al nopților albe
descifram amintiri deghizate subtil în irealitate
păcăleam timpul el ne zâmbea din spatele secundelor

tristețea ta bătea uneori din aripi făceai semne disperate cu sufletul
"nervii mării sunt valurile" îmi spuneai zâmbind amar din ochi
eram primii pe genericul lungmetrajului regizat de absențele tale
în lipsa definițiilor arestam cuvinte cu plasa pentru fluturi

într-un alt poem vom picta tăceri pe spinarea arcuită a curcubeului
îngropați de vii în firide de nisip vom căuta lumina
te voi naște din nou în distanța dintre palmele noastre
mă vei naște din nou din cuvinte înainte de ultimul tău asfințit