E toamna.
Trec tot mai des prin frunzișul cel veșted
Din fata unei singuratice bănci…
Si calc apăsat , fiindcă nu-mi pasa
De banca aceasta banala si veche
Cu-amintiri
De iubiri
Si tristeți nepereche.
Dar de ce mă opresc?
De ce nu mai pot sa pășesc?
Oare cine mă strigă?
Sunt singur
Iar aceasta-i băncuța iubirii dintâi!...
Totdeauna treceam! Acum ce-i?
Cine-ndrăznește sa-mi spună tocmai acuma:
„Ramai!”
De ce sa rămân?
Nu am atâta putere.
Amintirile încă mai dor!
Orgolii rănite, prestigii lezate,
Promisiuni încălcate…
NU!!! Nu rămân
Să și mor!
Dar ce dulce e șoapta!
Neîndoielnic sunt prea crud cu ea!
Si dacă rămân, cui ce-i pasa?
Ba chiar mă așez!
Uite-așa!!!
„Ce mai faci, cum o duci?”
O aud din nou pe acea cineva
Probabil adânc cuibărită
In inima mea…
„Mulțumesc! Mă descurc!”
Ii răspund într-o doară;
Dar o boabă de rouă
Printre gene coboară
Face-un salt
Si cade în gol pe o frunz-aurită
Ce stătea nemișcată
Lângă mâna mea.
Sfioasa „copila bătrână”
Era ațipită.
Acum s-a trezit.
Fâstâcit-a zâmbit,
S-a scuzat
Si a dat
Sa-mi explice
Ca de fapt
Din greșeală-o găsisem acolo…
Obosise în lungul ei drum
Si voise sa stea doar o clipa,
Să-si tragă cumva sufletul…
Acum, gata! Dorește să plece!
„Ce păcat! Hai, te rog, nu pleca!
Suntem două frunze căzute
De pe-aceiași crenguță de aur,
Intr-un hău necuprins și ostil,
Presărat cu tentații,
Cu falsă iubire
Si lacrimi!...”
„Nu, nu pot sa-ndrăznesc!
E târziu!
Timpul meu a trecut!
Mă grăbesc!...
Efemeră sunt eu
Dragul meu!
Nu fi trist.
Tu ești zeu!
Altruist ,
Poți oricând
Reclădi viața ta!
Doar acum ti-e mai greu!
Și apoi…nu uita
Ca pe-aceasta băncuța , cândva,
Cineva
Ce ședea
Pe picioarele tale,
Cu parul căzut
Și fruntea spre cer,
Ti-a șoptit într-un fel
Necuprins, inocent și stingher
Cel mai scump
„TE IUBESC!”!”
La o boare de vânt s-a-nălțat,
Mi-a atins buzele, și-a fugit!
Părăsit,
Am rămas cu „TE IUBESC!”-ul pe buze,
Cu ochii scăldați în luciri sclipitoare
Si-o mulțime de frunze-n picioare…
O „frunza”-ntre frunze!!!