Trăiam undeva, într-o pictură cu munți,
eram mică și roșie în bucata de toamnă
măruntă, nostimă, cu care-mi acopereai
minciunile de la capăt de rând, aflai
ceva despre mine în fiecare zi, te
interesa pesemne, poate de aceea
ascundeam clepsidrele leneșe,
regulile de bază erau
simple, monotone,
împreunați
păream
aer.

Eu rămâneam neschimbată, fumurie,
tu ciufulit de mirarea cu care-ți
sărutam plămânii din palme,băteau
așa, ca două jucării stricate
și-ți povesteam că noaptea
dorm învelită în blănuri
cenușii, că nu-mi vei
fi niciodată tată
oricât de atent
mi-ai mângâia
durerile.

Ochii-mi smulși, de păpusă mută lăcrimau
cântece din copilărie cu poduri de
piatră și oameni negri,întârziați,
cu sunet și miros de departe,
pesemne rănile-mi erau
suficient de închise
încât să mă ridic
ca o tulpină
funebră

prin gratiile patului ce ne era adăpost.