Mi se plangea prieteneste toamna.

ma rasfirasem printre frunze
curgea din mine visul si lumina
ce-nsangerata-i azi gradina
imi murmura un inger printre buze.


mi-am lepadat iubirea decuseara
lasand-o-n rochia de vara
si sufletul mi l-am inchis ermetic
sa il feresc astfel de intuneric.


nu pot sa-mi misc de frica glasul
raceala lumii ma ucide
pornita sunt de ieri spre piramide
si n-am puteri sa opresc ceasul.

din aripi mi-au ramas doar cioturi
picioarele mi-s simple hoituri
si-ntregul trup de scrumbie uscata
e coaja ce-a ramas din ce am fost odata.


eu o privesc in ochi pe doamna
cu rochia de bal precum arama
si-o vad incet, incet, cum se topeste
din departare tainic imi zambeste.