N-aș repeta povestea verii.
Sunt sigur că o știe fiecare.
Acum, e-n prag de cules merii
Și când se adună roadele-n hambare.

Furnicii, cunoscutul cărăuș,
După o-ntreagă zi de roboteală,
I se păru c-aude pe la uși
Claxoane, lume, forfoteală.

Sări ca arsă c-un vătrai în mână,
deschise ușa și se repezi spre “inamic”.
“Tu, ce-ai cântat în fiecare săptămână!
Hei tu de colo! Nu îți dau nimic!”

Știuse bine, era chiar el, cântărețul,
Ce n-a muncit deloc întreaga vară.
Iar furnicuța nu-și mai stăpâni disprețul
Și-i spuse niste vorbe grele, de ocară.

El, ascultă candid toată repriza,
Și-i spuse zâmbind larg, deschis:
“Furnică, am venit să-ți spun surpriza:
De mâine-s în orchestra din Paris!”

“Am un contract stabil de prim-solist.
Hotel, restaurant și limuzină;
Și am venit, c-așa-s eu, parolist,
Să-mi iau adio de la draga mea vecină.”

Furnicii îi picară plombele din gură
Și înghiți în sec cu mare greutate,
Căci nu credea, așa o-ntorsătură...
“Felicitări” șopti, cu vocea pe jumate.

Și-apoi cam abătută, dar și invidioasă,
Gândindu-se că-i poate doar un vis,
Mai întrebă o dată, ofticoasă:
“Și unde zici că mergi?” – “Chiar la Paris!”

“Ah, la Paris! Paris, unde se zice,
Că mai trăiește tot ca tine-un trubadur?
Îl cheamă La Fontaine. De-l vezi, amice,
Transmite-i salutări. Și să mă pupe-n."