Cred… nu mai stiu in ce … am crezut demult in povesti , erau vremurile in care traiam perpetuu printre rochite roz cu volanase de dantela si plete blonde lungi cat un stat de om .
… erau vremurile cand visam ca tacerea naste oameni si lacrimile zamislesc flori roz .
Acum in lumina difuza a stelelor , simt ca sunt doar un praf de nisip ascuns intr-o groapa dintr-un ocean nedescoperit …
Am vrut sa cred in mine si am uitat ca exista altii . Oamenii erau doar papusi de ceara in case miniaturale .
Am vrut sa cred in altii si am uitat ca infloreste rochita randunicii in fiecare primavera ca atunci cand eram mica si credeam cu adevarat ca randunicile se imbraca in ele si de aceea dispar … hilar … imi aduc aminte de mine doar de cand eram un fulg de sapun care nu putea trai in afara cutiei.
… poate ca acum nu imi mai pot atribui o forma … nici cub, nici sfera … ceva imperfect si purpuriu , din sticla , in care sa fiu ascunsa pentru a citii manuscrise din vieti netraite inca , dar existente … pentru copilul sau adultul din mine.
Uneori gandesc ca ma vad prea mult pe mine prin mine, ar trebui sa am sau sa fiu o prisma in care sa se reflecte lumile celor ce ma inconjoara.
Poate totul ar fi o minciuna , poate s-ar refecta doar lumile gandite de mine si am lua-o de la inceput … e un cerc vicios!
Si cand s-ar sparge prisma ce s-ar intampla ?
Mistery !