Câteodată alunec sub pleoapele ei de piatră
eu, inimă aspră care nu se-ncumetă
să plece săgeată.

Căci de aș vrea în păcat să mă rostogolesc
nu de a ei privire să mă feresc
aș spera,

Doar de încă o zi încremenită unde,
prin genele-n care mireasma se-ascunde,
mintea îmi cere și gândul îndrăzneț
pătrunde.