pentru că
nu mai puteam fi
poeți
am ridicat garduri
am ridicat ziduri
de bca
cărămidă roșie
sau neagră
ne-am făcut corturi
ochii
mâinile stejari
și stâlpi de telegraf
am căzut
am căzut
am căzut
de aici
nu se vede
prin pielea aburita
a geamurilor
văruit din cap
până-n picioare
îngerul meu
și-a pierdut
orice semnificație materială
s-a crucificat
pe roți dințate
de strung
s-a întors cu aripile
în pachete de țigări
le fumăm uneori
împreună
mereu mă întreabă
cum tu
nu te împiedici
de umbra
obsesiilor
pe care le târăști
în raniță
sub gene și suflet
aici noi n-am fost
niciodată
poeți
mi-a spus cuvântul
în timp ce tocmai
cădea
cădea
cădea
fără să termine
aerul
din plămâni