Ies pe strada. Parcă intru
într-o copilarie autistă.

nimeni nu vede pe nimeni,
nimeni nu aude pe nimeni
nimeni nu vorbește cu nimeni!

Prin pereții lacrimii se văd
doar umbre care se pierd în ceață,
replici ale unui seism
de proastă calitate.
-nimeni nu vede pe nimeni-
Bine că, măcar, ceața este clară.

Înot în forma de lacrimă,
prin lacrimă și ies în altă stradă.
O stradă care stilizează
rostirea trăirilor anxioase
ale trecătorilor.
O stradă protectoare,
un fel de curvă bătrână
un fel de pată ocultă
care, odată ce ai călcat în ea,
nu ți se mai dezlipește de tălpi.
-nimeni nu aude pe nimeni-
nu ți se mai dezlipește de tălpi,

îți intră în sânge, te savurează,
te sterge din visurile cunoscuților,
te înghite lacomă ca o scoică,
te asasinează într-o
revoluție de logică binară:
Ești, dar nu ești...
și apoi te scuipă, afară,
cu scârbă, ca pe o perlă:
nici pe de-a întregul adevărat,
nici pe de-a întregul fals
pentru că:
-nimeni nu vorbește cu nimeni!-

Este Revelație și Revoluție.
O Stradă ca un fel de postmodernism
autoreflexiv in care fiecare își...
trăiește meta-ficțiunile multistratificate
în deplină înțelegere
cu programa destinului.
O Stradă ca un decor:
în fundalul plat se văd porțile
întreprinderii la care lucrezi
sau holde aurii de pești la borcan
sau fotografia comică a doctorului
care ți-a semnat/parafat fișa de internare.

O Stradă ca un decor.
-un decor excremențial-
Îi reproșezi neuronului tău domestic
că jocul acesta intelectual,
cu grade de adevăr și
grade de incertitudini
a ajuns la limita facilității.
Intri iar în lacrimă,
înoți, banal, în formă de lacrimă,
treci pe altă Stradă,
ca o curvă batrână
ca o pată ocultă.

Ești, dar nu ești...
nici pe de-a întregul adevărat,
nici pe de-a întregul fals.