Ușa ca o fiară e închisă
În cușca ei cu zăbrele din nori
Se zbate-n tăcere să rupă zăvori
Mai zgâlțâie rama, mai renunță spre zori…

Când rupe tăcerea, urlând către lună
E-o jale adâncă ce-o roade și-o doare.
Se-ncoardă-n țâțâni, fiara sare-n picioare
Și vlăguită stă ziua la soare…

Deschisă ar vrea să fie spre lume
Sau măcar de-o palmă crăpată puțin,
Dar lacăte grele-ncuiată o țin
Și-n piept e-un zăvor care-o leagă hain…

I-a ruginit canatul și parc-a mai uitat
Ce-n vremuri cu-atâta ardoare-a dorit,
Iar fiara, și ea parc-a obosit
Să zgârie belciugul, sa urle pustiit…

Când zidul din juru-i va fi o ruină,
Când păsări din vise zbura-vor pribeag
Când ierburi vor crește sălbatice-n prag,
Atunci, doar zăvoru-i va fi prieten drag.