Ploaia uscată să-mi șiroiască pe zimți,
Ochii să-mi bată verzi și cuminți,
Iar tu privind la mine să simți
Vina vechilor sfinți.

Plouînd-o pe ea nimeni n-o știe,
Lumină albastră fără pieire,
Umăr încins cu solzii de apă,
Înceți să ne lase, în ochi să ne-ncapă
Eterna sfidare a lumii.

Și ploaia ajunge pîn-la olane,
Intrînduri de gheață în lumi diafane,
Și ploaia ajunge pînă la frig,
Olanele frigului cresc în zag-zig.

Și nimeni n-o știe, nimeni n-o știe,
Cum sufletul meu îndemnînd spre urgie.