Abisul eternității îmi spune să cred,
dar nu ne vestește nimeni nemurirea,
gândurile le-am pus într-un dialog șubred
și testamentele își amână golirea.

Oceanul de minciuni semafor nu mai are,
vântul îmi șopteste circuri la ureche,
ofilirea cronică pe surâs răsare,
peste costul luptei umbrelor pereche.

Eu dorințele le-am compus născând statui,
dar stau lângă o baltă ce pare oglindă,
stropii de noroi care mă lovesc par sătui
și imaginile din cioburi vor să le prindă.

Nu mie frică de o scamatorie trădătoare,
nici de fata morgană pe calculator,
dar lacrima străbunilor azi mă doare
și totuși plâng pentru prezent și viitor.