Curgea un picur pe obrazu-mi palid
Și nu știam de mine nici măcar
Căci zori unei dimineți blânde de iarnă
Mă lasă fără gânduri către tine doar

Întind o mână să te prind în palmă
Să te disting în nebunia de culori
Iar inima-mi din piept se zbate
Trăind senzați dulci cuprinse de fiori

Rămân așa preț de ceva clipite
Și tot aștept ca mângâierea ta
Să oblojească simțuri despuiate
Ca un copac ce haina și-a pierdut în iarna grea

Dar o tristețe cu iz de amețeală
Se instalează-n suflet, în cuget și simțiri
Mă prăbușesc în atmosfera-i ca o debandadă
Lăsându-mi gustul amar a unei vagi mari iubiri

Și tot așa se scurge vremea iar eu
Tot singur sunt căci tu nu vei sosi
Prieten va rămâne pustiul timp năprasnic
La urmă las speranța rugându-mă să vii