SUNET DE VIOARA – ASCUNZISUL

[…]
In saptamanile care au urmat ne-am ocolit reciproc. Nu stateam mai mult de cinci minute in aceeasi incapere. Chiar si atunci ne gaseam o ocupatie care sa ne tina cat mai departe unul de celalalt.
Aflasem de la Maestru ca se descurcase excelent la proces, ca acel client al sau era absolvit de orice vina si ca adevarata victima plecase acasa cu o mare rusine in jurul sau.
In acele seri in care Anton venea tarziu acasa, eu ramaneam la fereastra asteptandu-l. Priveam cerul instelat ( era perioada unor astre superbe ), iar cand venea il priveam dintr-un coltisor al draperiei, ca nu cumva sa ma observe. Dupa ce urca ramaneam privind in gol si gandindu-ma cand la Vali cand la el. Vali devenise un personaj complex al vietii dure din oras. Nu puteam sa mi-l inchipui ca pe un raufacator al orasului, cel mai de temut din regiune. Dar nici nu mai negam aceasta posibilitate. Ma resemnasem cu gandul ca a gresit. Cu toate acestea, atributele sale de dinainte ramasesera aceleasi. Ba chiar s-au intensificat prin comparatie cu fapta sa. Nu fusese un sfant. Si ce! Pe mine m-a privit cum nu putea sa priveasca mai frumos. Mi-a aratat ce e bine si ce nu, mi-a aratat calea spre o personalitate puternica, sigura, sincera. Dar mai ales pura. Scazuse in ochii mei, insa nu indeajuns. Nu intr-atat incat sa nu-l mai consider protectorul meu, cea mai scumpa fiinta care a existat vreodata.
Amintirile persistau si mi se derulau in minte ca secventele dintr-un film lacrimogen. Erau scene din trecut, care de care mai sfasietoare. Cu cat ma gandeam la el mai mult cu atat il doream inapoi in viata mea.
Anton devenise o obsesie. Ceva care trebuia urmarit, inteles, indepartat. Vroiam sa-l urasc, desi nu aveam un motiv precis. Vroiam sa-l uit, sa nu-l las sa se apropie de sufletul meu, daca nu cumva o facuse si pe asta. Nu eram sigura de ceea ce s-ar putea intampla. Nu excludeam dragostea, insa o priveam cu o oarecare retinere. Avusesem parte doar de esecuri in viata personala. Nu vroiam sa trec printr-un al treilea calvar. Da, putea sa fie al treilea baiat din viata mea, caruia puteam sa-i daruiesc puritatea mea, toate atributele nedescoperite de ceilalti doi. Imi era frica sa nu-i cedez, sa nu fac greseala de care i-am privat pe ceilalti, care devenisera insignifianti intr-o mare de cunostinte. Simteam o putere ascunsa pe care sufletul sau o emana, care ma atragea prin cele mai misterioase cai si careia aveam sa-i cedez candva. Invaluita de fiorul prematur al unei iubiri inflacarate, aproape fara speranta de scapare, deveneam cu fiecare zi care trecea tot mai izolata. Petreceam timpul departe de tot ceea ce putea sa ma faca sa infloresc sau, asa cum gandisem la inceput, sa ma raneasca in asa masura incat sa-mi doresc propria moarte.
[…]