- Salut, Alin.
- Noroc, Costel. Ce ai? Pari supărat...
- Da, sunt necăjit. De câteva zile nevastă-mea e apatică.
- Bolnavă?
- Nu, doar indiferentă. După atâția ani de căsnicie abia dacă mă mai bagă în seamă.
- Indiferentă? Poate tu ești cel vinovat, Costele.
- Tot eu? Cum adică eu sunt ‘ăl vinovat?
- Ia zi, tu mai ești din când în când atent cu ea? Uite, spune-mi ce faci când ajungi acasă?
- Ce să fac? Mă descalț, mă îmbrac în pijama și deschid televizorul.
- Și?
- Și ce? Când mă strigă nevastă-mea merg în bucătărie și mănânc.
- Iar după masă?
- Mă culc.
- Pe bune, tu n-o săruți niciodată? Nu-i zici sărut-mâna? N-o lauzi deloc?
- Păi...
- De aici vine necazul, Costele. Uite, când ajungi azi acasă, înainte să te descalți, sărut-o.
- Ãu! Păi n-am mai sărutat-o de ani de zile.
- Vezi? Hai, du-te acasă și dă-i dovada asta de dragoste.
- Bine, o fac și p-asta. Ãă… Pentru că ai zis tu!

- Sărut-mâna, Corina.
- Ai venit?
- Da. Te bucuri, nu-i așa?
- Ba mă bucur... Stai! Ce faci?
- Mua! Te pup, asta fac.
- Hi! Hiii! Vai de capul și de zilele mele...
- Acu’ de ce plângi, Corina?
- Hiii! Hiii!
- N-auzi ce-ntreb? De ce plângi?
- Toate mi-au mers anapoda. Copilul tușește în camera ei, gazele oprite, frigiderul defect de-am aruncat mâncarea făcută ieri și acum, poftim! vii și tu beat acasă!