Pe 13 am inceput sa ma pregatesc pentru expozitia internationala de sculptura in gheata. Am luat pe datorie un cub mare, frumos ambalat, si in usa magazinului de gheata am realizat, m-a fulgerat un gand, aproape o certitudine care ma urmaresc si acum: ca nu mai pot sculpta. Ca nu mai sunt in stare sa iau dalta si ferastraul si periile si ce mai am eu pentru gaurit si taiat si nivelat si lustruit si sa ma apuc de treaba. Am asezat cubul in mijlocul casei mele cu incalzirea defecta si l-am privit. L-am dezvelit cu religiozitate. Asa mi se intampla mereu. Ritualul si efervescenta specifice ca in fata unei panze goale, ca in fata unui caiet nou. Pipai paginile curate si iti imaginezi cat de frumos vei scrie, ce culori minunate vei intinde pe panza imaculata. Si acum inca il privesc. Are aproape doi metri inaltime, doi metri latime si doar atatea laturi reusesc sa-i vad, oricat m-as stradui, cu toate ca eu am cumparat, am luat un cub de gheata pe datorie. Il privesc de zile in sir, de nopti si, incet, mi se inchid pleoapele de somn. Ii dau ocol si el se invarteste cu mine odata. Il smucesc, incerc sa-l rotesc. Nu este de urnit. Incerc sa-l pacalesc. Privesc prin el. Incerc sa ghicesc ce este dincolo. Este cea mai opaca gheata pe care am cumparat-o, am luat-o vreodata pe datorie. M-as culca, dar mi-e teama sa nu se porneasca incalzirea. Nu am termen de garantie la el. Nici asigurare. Este ultimul cub de gheata pe care l-am mai putut lua pe datorie. Curand, vine scadenta. Si imi este atat de somn…