Senzația aia nenorocită persistă, durerea de dinți și gustul de oțel ruginit.
„Așa, pur și simplu”. Mișto motiv. Pentru orice, pentru tot, dar mai ales pentru faptul că am mușcat cu poftă dintr-o bucată de metal.
Asta e, sunt unele lucruri pe care trebuie să le suport. Ce să fac dacă am uitat cum e să privesc noaptea globul de iluminat din capătul unui stâlp îndoit și aplecat până aproape de asfalt, și să ascult cum din el aceeași voce șoptește mereu aceeași poezie în arabă, din care nu înțeleg nimic?
Tot ce îmi aduc aminte din vremea aia e amfiteatrul ăla imens în care nu mai știu ce
explicam unui auditoriu de câteva sute de oameni, când toți s-au ridicat în picioare cu o coordonare perfectă, dându-și în cap cu ce aveau la îndemana și exclamând „Să fiu al/a dracu’...”, apoi rămânând cu gurile căscate, imobili ca niște statui, ușor aduși de spate, și gata.
Unde cred că sunt acum e cald, și lângă un chioșc din carton abandonat, intrat în putrefacție, un grup de cerșetori îmbrăcați în haine ca de eschimoși sorb vomă cu niște paie lungi dintr-un castron imens. Unul dintre ei, pe care îl văd mai clar de aici, poartă ochelari de soare și râgâie zgomotos, din când în când. Nu se vorbește.
Gândacul trăiește un vis japonez sub o talpă de gumă și culmile sunt mov, sunt mov. Domnul Idaesatu, euro-asiatic, e de fapt un gaijin bine deghizat - numele lui nu cred că înseamnă nimic, nici măcar când mă înjură de pe malul celălalt al mării, prin porumbei voiajori gândiți să moară într-un punct fix și să cadă lângă mine, în picaj. A început lumea.