Am privit pietrele si sufletul mi-a inghetat. Am ridicat una si am frecat-o-n palme. S-a incalzit dar parca puterea ei disparuse… simteam ca nu ma mai poate fascina. Asa ca am intors spatele si am aruncat-o-n apa. S-a lovit de multitudinea aia de picaturi si a disparut. Bucuroasa de miscarea neplanuita am privit iarasi pietrele. Imi doream mai mult. Am facut pasi si am rupt crengi despicand carari. Acum sufletul meu insetat cere… de pofta, sa se potoleasca. M-am aplecat, am atins tarana, am aruncat-o-n aer, iar am pasit si adulmecam mirosul care ma inlemnea… pe care nu-l puteam repera. Zacea sub aripi de fluture… am realizat cand m-am speriat de el; si el de mine. Timid s-a intors si m-a urmat. Noaptea incepea sa curga in valuri, iar adapostul erau tot pietrele. Scorbura sau pestera, apa pe picioare si alte picaturi dor in intuneric. Dar, nepasatoare mi-am aprins tigarea topind stalactitele din casa ce nu mai era rece… era la fel ca sufletul meu nesatisfacut. Toate se topeau in jurul meu, iar eu mai rece eram. Fascinata de propia-mi iluzie am atins iarasi… Am cazut in genunchi si scrumand la rastimpuri am continuat druml in neantul pamanutlui spre floare.