Nu te mai aștept. Ar fi în zadar și a început să plouă. Vinul fiert aburește geamul. Desenez un cerc și mă uit prin el: un câine ud fuge, autobuzul se oprește în stație, se ciocnesc umbrelele, eu nu am umbrelă, am uitat-o anul trecut într-un magazin... De deasupra niște ochi umflați mă privesc. Patru ore dormite…Și tot ce îmi amintesc e o legănare pe mare cu vaporul cât stăteam în grădină, cu ochii închiși în palme, și pipăiam trunchiul copacului, masa cu cănile de cafea și nucile verzi pe care le-ai scuturat cu bățul. Ne plimbam pe vaporul din lemn când a început furtuna, ne clătinam, de abia ținându-ne pe picioare. Eu țipam, râdeam, nici nu mai știu. Până ce tu ai căzut alunecând pe lemnul ud și eu încercam să-ți leg șireturile. Mă strigai, și niciodată nu te-am iubit mai mult decât atunci când ud, pe vaporul acela mirosind a pădure după ploaie, cu fulgere ce-ți luminau straniu șiroaiele de apă din părul și hainele tale rupte, iar tu, împiedicându-te de o creangă, îți juleai genunchiul ca un copil mic și bezmetic. Râdeai când eu am început să-ți îngrijesc rana cu tărie, singurul medicament ce se găsea pe vaporul ăla nenorocit.
-Radu, poți să vii, te rog? Cât face?
-3 lei. Pleci pe ploaia asta?
-Da. Plec, i-am răspuns fără să-l privesc în ochi, sunt obosită.
-Stai puțin. Þine, a uitat-o cineva mai demult aici și nu a mai venit după ea. Ia-o, eu am umbrelă.