Demult, pe vremea lui Cezar August, legați de ieslea unui grajd din cetatea Nazaret, un bou și un măgar, stăteau de vorbă, după o cină săracă compusă din paie și apă, pe care au primit-o de la gospodarul lor la sfârșitul unei zile pline de trudă amară.

– Eu, spuse boul, nu sunt un animal de rând! Pe vremuri, când Dumnezeu salvase pe fiii lui Israel din robia Egiptului, marele preot Aron, în pustia de la poalele muntelui Sinai, îmi turnase o statuie de aur și întreg norodul mi s-a închinat strigând „Iată Dumnezeul nostru!”

– Ce vorbești boule!... De parcă eu aș fi un animal de rând? Păi, eu eram închinat în Grecia lui Ares, lui Dionisos, lui Apollon Hiperboreul... Mie, însuși Octavian mi-a ridicat o statuie în templu, la fel și Ohos regele perșilor.

Astfel vorbeau vitele care trudeau pentru om, în casa vitelor, casa robilor omului, în grajdul murdar, cu bolovani murdari pe jos, cu miros greu de balegă, locul cel mai murdar din lume. Nebănuind că spre dimineață în ieslea lor se va naște Mântuitorul Lumii, Regele regilor.

Da, Isus s-a născut în grajd.

Nu în grajdul pe care-l pictează pictorii creștini. „Rușinați parcă, că Dumnezeul lor stătuse culcat în sărăcie și murdărie...”, după cum spune poetul creștin Costache Ioanid.

Nici în ieslea de ipsos, curată și drăgălașă, trandafirie, cu jgheabul lustruit și înzorzonat, cu măgărușul în extaz și boul solemn, cu îngeri pe acoperiș ținând flori în mână, cum prezintă nașterea Domnului, bisericile zilelor noastre. Nu, grajdul murdar era locul în care s-a născut Isus și primii care L-au proslăvit au fost vitele. Boul și măgarul, cărora se închinaseră până atunci regi și noroade, s-au închinat primii lui Isus.