Seara târzie de mai își așternea năframa peste sat. Toate în jur se pregăteau pentru liniștea odihnitoare a nopții.
Precum se știe, doar copii nu sunt niciodată pregătiți pentru somn. Prin urmare, cele două fetițe încă mai explorau viața cu ochi curioși. Cea mare, Viviana, care avea cinci ani, tocmai prinsese un cărăbuș și-l cerceta curioasă. Avea obiceiul să prindă fără frică toate vietățile ce-i ieșeau în cale și să le cerceteze cu mare curiozitate.
Cea mică, Angelina, doar de trei anișori stătea așezată în iarbă și cu mânuțele ei mici și gingașe mângâia firele de iarbă crude și mătăsoase. Părul îi era de culoarea grâului copt scăldat în razele de soare, ochii jucăuși și curioși erau verzi ca nemărginita câmpie, obrajii albi ca spuma laptelui, iar chipul veșnic dominat de un zâmbet dulce și nevinovat. Micuță și bondoacă, se ridică și alergă spre tatăl ei, aproape împiedicându-se în piciorușele mici.
-Tăticule, ce este asta? Întrebă în timp ce întindea mâna în care erau câteva fire de iarbă.
-Este iarbă și are culoarea verde.
-De ce are culoarea verde?
-Pentru că a furat culoare din ochii tăi.
Fetița privi spre el cu ochi uimiți de curiozitate nelămurită.
-Dar asta este o poveste pe care ți-o voi spune înainte de culcare. Acum trebuie să mergem să facem nani.
Cu gândul la povestea ce va urma fetița se lăsă purtată de brațele părintești ale mamei spre pregătirile dinaintea somnului.
Mai târziu, cuibărită în pat, alături de Viviana asculta povestea, vrăjită de glasul blând al tatei. Dar înainte de a afla de ce iarba are culoarea verde, somnul dulce de copil nevinovat o învălui în lumea viselor. Atunci, tatăl le sărută părintește pe frunte, apoi ridică mâna dreaptă făcând o închinăciune asupra lor, lăsându-le somnul în ocrotirea Tatălui Ceresc.