-Mama, tu cum erai când erai mică?

-Eram timidă, Mic. Timidă și visătoare.
Îmi plăceau mult stelele din curtea bunicii... Așa credeam, că sunt ale ei.
Stăteam cu orele în iarbă și printre flori...
Mă jucam și cu copiii, dar nu prea reușeam să îi înțeleg.

-Parcă semeni cu mine, nu cu tata, zise copilul, privind-o mai cu luare aminte, după care se opri din mers și adăugă, pătruns de importanța destăinuirii:

-Mama, să-ți spun ceva? Ești frumoasă ca o prietenă!

Ochii ei, de culoarea lacrimilor, se umplură de amintiri...

-Dacă ar fi să fie așa, Mic... rosti... și porni cu privirea de-a lungul unei alte cărări, ce ducea, mult, dincolo de zare...

Însă copilul o întoarse din drum:

-Dar poveștile ?

-Ce povești?

-Cum, ai uitat? Poveștile lui Mic!
Nu stăteai în fotoliu, cum îmi place mie, și le scriai?

-Nu, dragul meu, nu le scriam... doar le depănam în gând... clipă de clipă, zi după zi, an după an...

-Până când am venit eu?

-Până când ai venit tu!

-Mama, dar eu de ce am venit?

-Pentru că aveam nevoie de tine.

-De ce, că sunt un copil?

-Da, Mic, pentru că ești un copil.

Uneori te privesc și îmi aduc aminte de tot ce a fost...
Alteori sper că o să născocești tu ceva, cu inima aceea a ta, și o să dai timpul lumii cu o clipă-napoi...