Misterul se află la sfârșit. Cui te adresezi? Zdrobită, firea ta de legi, dezlegi iubirea printre munți. Nimicuri spui că înțelegi. Luneci umbre, țipi simplicitate, complici un fapt mărunt. Modestul ideal te răscolește. Sunt un mărunt sărac? De unde vii? De unde ești? O scuză, un păcat și o iubire, trei puncte cardinale ai ucis, remodelezi sărmana lume, în timp prezent mă arcuiești orbind.
Simplicitatea mâinii în care ai crezut, a tăcut. Acum ascult tăcerea. Un filosof declamă faima câinelui bătut. În arenă ești singur. Experimentezi cuvintele ce-ți fug din pași, te superi pe-nțeles și pe mulțime. Timpul a murit strivit de tine,
Plânsul e doar promisiune, o lege infinită a iubirii, renegi magia, firea nu ascultă, privește glasul pentru care ești.
Inofensiv venin, atinge visul tău, regatul nu așteaptă o poartă să se-nchidă.

Mișcare într-un ritm, la tîmple-ți zace șoapta. Un tropăit secret se vindecă prin sine, cu mine, cu cine, spre drumuri, în ploi aceeași pânză albă, același lup, Zamolxe, dar cine să-nțeleagă răscruci legate-n lanț?

Conversăm cu riduri. Oglinzi sătule suspendă timpul tău. Ce vrei? Un stinjenit de dor, de tine mă cuprinde.
De ce îți expui sufletul în văzul oamenilor? Anormal e cel ce nu citește. Peron de așteptare, o mască râde, stă pitită frica și surâde. Uităm de noi în voi, pribeag e următorul gest. Statornicim nimicuri, adăugăm un ceas.

Dement nu e trecutul ci doar necunoscuta, o moarte prea chemată, renegi, blamezi, sughiți a plâns și lacrimi, nu recunoști iubita. Ei? Pe unde calcă umilitul ? Dacă ai fi tu însuți, ai vedea că există lume.

Știai că dacă nesocotești o singură ființă, nesocotești o lume?

Adevărul stă la baza moralității.Tăcerea este un scop, înțelepciunea e tăcere. Nu mă ascund, respect!