M-am născut pe o bancă din parc strâns înfășat într-un cotidian, atât de strâmt că încă mai port imprimat pe fund titlul primei pagini: ”Adevărul gol-goluț” – dacă se pune la-ndoială autenticitatea cuvintelor, printr-un gest grosolan le-aș putea dezvălui. Gazeta? Probabil o ediție specială de weekend, cu-n supliment gratuit despre pozițiile din Kamasutra. Mama? Vreo fătucă de la pagina 5, neapărat din Moldova, dup-un act sexual (sub influență) citat mai apoi ca viol dar pierdut din absența aducerii-aminte sau a probelor. Este destul de neplăcut ca-n arșiță să poposești, împăturit în ziar (ca mâncarea la câmp) în timp ce soarele (prin raze țuguiate) să-ți tatueze, în trupul rozaliu, tușul fierbinte al paginilor de scandal. Neputincios, așa am zăcut până ce o mână grea (cu negru pe sub unghii) a răsfoit iute foile, îmbrâncite ca de-o adiere; nu m-a zărit (stând chircit) printre articole mondene, știri sportive, editoriale politice și tot soiul de paragrafe cu scumpiri a te miri ce. Posibil să fi aruncat un ochi doar pe poze, făr-a da vreun ban pe maculatură (fapt ce-mi scapă) dar cert este că indiscreția sa m-a-nlăturat din hârtia ghemotocită.
Până la vârsta școlară am trăit cu sentimentul că pruncii sunt procreați într-o mare tipografie și la naștere ambalați dichisit în câte-un jurnal, atribuindu-le un an și-o dată calendaristică de naștere; la drept vorbind, mă simțeam și fâstâcit de restul copiilor ce susțineau ceva în legătură c-o barză. Perioada instruirii educaționale s-a format în jurul literaturii, citind tot ce-mi pica-n mână – lucru evidențiat în rândul dascălilor, care-au anticipat că am să fiu un mare om de litere. Întâmplare adeverită prin absolvirea unei facultăți în domeniu, prilej să-mi se ofere și un loc de muncă la o titrată publicație, că de pe băncile facultății mi s-a distins capacitatea că-mi merg mâinile ca unei mașini de scris. În scurt timp munca mea se cântărea într-un renume și o facilă existență, perindându-mă prin cercuri alese de literați și oameni de speță înaltă, până-ntr-o zi când am cunoscut-o pe Ea… și am iubit-o! Am cedat titulatura altor mâini, m-am refugiat în Ea și amândoi într-o modestă viață dintr-un orășel montan. Am început să scriu proze pe care i le citeam plimbându-ne pe poteci înclinate și niciun motiv nu mă ispitea să le public, de altfel după lectură – înainte de culcare, aprindeam focul cu literele împrăștiate pe coli. Farmecul s-a risipit (într-o firească noapte) când, ca răspuns al tăcerii mele (privindu-mă senină), la rândul său, mi-a spus c-așteaptă să fie scrisă, citită și apoi azvârlită-n sobă precum o povestire de-a mea. Moment în care am fugit și dus am fost! Drept urmare, de-atunci, hoinăresc fără identitate și niciodată nu veți bănui ce ziare mi-acoperă trupul slinos de vagabond.