Se spune că suntem oameni, trup și suflet, și asta presupune a fi om în orice situație de criză: să oferi sprijin, suport moral când cineva plânge sau e inntristat , să oferi ajutor la nevoie, când totul depinde de tine să ai această latură , această simțire umană . E ca un nivel cu trepte în care urci mai sus și activezi partea bună atunci când e vorba de echilibru de a salva viața cuiva și riscul de a o pierde , când există o victimă , o armă, un infractor, o bombă, dar fiind acolo când se derulează acțiunea când poate totul e între viață și moarte .. când totul depinde de tine ..ai tendința să eziți ..te mai gândești o dată ..și abia apoi te hotărăști să faci următorul pas și ești acolo, cu toate că nu ști cât de grav este sau cum o să se termine. Ești prins ca într-o capcană , pătruns în miezul unei bombe unde nu ai voie să te miști , unde trebuie să fi atent la fiecare mișcare pe care o faci fracțiuni de minunte înșirate prin care îți retrăiești viața toată gustând-o mai puternic parcă și rămâi ferm acolo cu tot riscul și cu toată frica te panichezi și fugi sperând să nu te judece nimeni și vrei ca cineva să-ți ocupe locul repede iar ceilalți se uită cu ochii mari acuznd poate lașitatea sau slăbiciunea care ți-a luat aerul puțin câte puțin în timp ce tu decazi ca om căci ai crezut că o să fi diferit , că o să acționezi cu curaj în acel mod în care se așteaptă toți..credeai că o să rămâi până la final ..și nu înțelegi ce te-a determinat să dai înapoi ..poate a fost răspunderea prea mare? teama de eșec? De moarte? și aici se nasc regretele cu n-ar fi trebuit să fiu , să aleg să fug.