Îți amintești murmurul general din restaurant, născut imediat după frânele autobuzului care tocmai atunci trecea pe acolo? Mai știi îmbulzeala tuturor, care era cât pe-aci să îți strice splendidul deux-piece Chanel? Toată lumea din local se îngrămadea la geam sau direct pe trotuar să asiste la ultimele bătăi de inimă ale bietului pieton și la lamentările șoferului care ba trecuse pe roșu, ba pe verde, în funcție de simpatiile martorilor oculari. Îți amintești cum te tot uitai la ceas și răsuflai îmbufnată în timp ce toată lumea din local, dar exact toată lumea în afară de tine ieșise afară să vadă tragicul deznodamânt al întâlnirii dintre un autobuz și un pieton care se grăbea cu un ridicol buchet de crini in mână, preferații tăi? Cum, nu știi? Hai, adu-ți aminte! Trebuie să ai încă proaspăt în memorie minutul în care te-ai uitat la ceas pentru a mia oară și ai decis că sunt un neserios ca atâția alții care salivau după tine, drept pentru care te-ai ridicat și ai plecat, rigidă și trufașă, printre toți gură-cască ăia, asistenți uimiți ai morții unui pieton cu flori în mână. Îți amintești că ai fost singura persoană de acolo care nu s-a sinchisit de moartea acelui biet trecător? Păcat. Eu îmi amintesc. Tocmai voiam să te rog să ma ierți că am întârziat atunci, la întâlnire. Mortul eram eu.