Imediat ce adorm se rupe realitatea de cerneală a furnicilor. Acele pete negre, aceleași care înainte dădeau corp și viață cuvintelor fiecărei pagini, se pun în mișcare de cum eu închid ochii. Îmi invadează trupul cu piciorușele lor în formă de litere și prind putere în căușul buricului sau în alte cotloane de carne care-mi amintesc de tine. Cu foarte puțin timp înainte de răsărit îmi intră în urechi, aproape simt cum îmi tropăie delicat pe față și mă fac să visez visul scurt al fiecărei dimineți din ultimii trei ani: că tu n-ai plecat, că mă voi trezi înnodat între picioarele tale, ca altădată și că scriu despre tine doar pentru că te iubesc și nu pentru că altfel nu știu cum să te mai întâlnesc, cum să te simt prezentă.