Eu aveam optsprezece ani și orașul acela era o urbe de noroi și de camioane, populată de oameni palizi și de sărăcie lucie, de casnice comuniste și de adolescenți identici, paralizați cu toții de frig și întuneric. Dar în acel oraș imund se afla și EA, ca o lumină din vis și din milioanele de dubii ale iubirii căpiate la vârsta aia mut și surd de frumoasă. De aceea, din momentul în care am cunoscut-o, orașul deveni altul. Se împodobi cu flori imaginate și imaginare, flori pe care doar eu le simțeam, fără nevoia de-a le vedea. Și, deasemenea, a fost atunci când pavajul străzilor străluci chiar și fără ploaie, chiar și după ora șapte seara, când se lua curentul până la telejurnal, chiar și fără lună plină. A fost atunci când în blocurile gri și reci au început să locuiască oameni buni și calzi, dispuși să mă ajute deși eu nu știam la ce, pentru că datorită EI nu mai aveam nevoie de nimic.