Cu fața în pernă îndesată adânc strigă, din toate puterile
ei,cu ecou, să-i fie auzit zbuciumul până la margini de gând.
Ghemuită în pat, genunchi pe genunchi, își vedea viața ca
pe un copac adus de cineva din pădure și replantat la
marginea sărată a mării, vizibil afectat, cu frunzele
decolorate, ușor vestejite...
Mișcă degetele picioarelor și i se păru că-s bonturi
reci de rădăcini tăiate...
Își aminti beția zborului cald înghițind depărtările fără
regrete de ce lasă în urmă...
Amăgitoare așteptări și făgăduințe repede, prea repede parcă
mâncate de cețuri...
Zi de zi fericirea visată s-a tot erodat sub ploaia de griji.
Rugina rutinei ampreta și-a pus tot mai mult pe suflet și
trup, din ce în ce mai des privește cu ciudă oglinda...
Trage mâna trecând-o pe burtă: Unde-s fierbințelile acelea
nebune și voi sâni de când n-ați mai fost atinși de-un
sărut? Sunt încă femeie și dragostea vreau să o simt nu ca
pe curățatul cartofilor, nu ca tăiatul cepei pe fund...
Văzuse în vară un fluture din aripi tremurând pe o frunză
pipăind-o cu trompa făcută covrig și i se păru ca un ciudat
joc al iubirii. Printr-o neștiută chimie-a gândirii se simți
frunză cu o omidă păroasă dându-i târcoale neândrăznind
s-o atingă.
Cu pleoape grele de somn îi șopti cu putere de strigăt:
vino și devorează-mă, nu-s vestejită de tot, eu știu că-n
tine e-un flutur...