Anton s-a stins pe la patru dimineața, cu câteva minute înainte să se stingă și lumânarea de la căpătâi pe care singur și-o aprinsese. Știa că moare, că trebuie. Nimic nu-l duruse, de nimic nu era bolnav, doar că singurătatea și dezamăgirile îl tot striviseră și striviseră până-l lăsaseră fără aer, fără dorință, fără zile. Își pregătise cu mult înainte ultimele clipe, pe când încă mai putea călca o cămașă și scrie un bilet de adio către eternitate. Îmbăiat, ferchezuit și călcat la dungă militărească a aprins lumînarea, a aranjat-o aproape mângâind-o pe lada de la capul patului, a luat prospectul de la flaconul de somnifere, l-a întors pe partea imaculată și s-a grăbit să-și scrie adio-ul către lume cu pauze pentru a da pe gât toată sticla de vodcă. "Stimată viață, te-aș fi iubit dacă m-ai fi iubit și tu pe mine. Sau măcar Mirela". L-au găsit copiii de pe ulița vecină, la două săptămâni după Crăciun, când i-au spart geamul cu bulgări, din greșeală, și n-au mai avut cui să-și ceară iertare. Se spune că pe obraji avea lacrimi mari, înghețate și că un inel delicat de logodnă strângea la piept. Dar astea nu se vor ști cu siguranță niciodată. Povestea lui neagră nu s-a considerat demnă de a fi adunată în culegerea veselă și viu colorată a vreunui sfârșit de an.