Până pe la 40 am fost convinsă că sunt eternă. Chiar și moartea prematură a uneia dintre bunici a fost, în urma unui proces de decantare, echivalată cu o întâmplare neverosimilă. Ireală. Neadevărată. Falsă. Atât de întreagă eram, de... neseparată. De inseparabilă. Deci, pentru ce să-mi bat capul cu tâmpenii? Îmi așezam brațele de-a curmezișul. Trupul. Destinul. Imploram să treacă naibii odată ceva! Să treacă! Fie și un trenuleț de plastilină! Inexistentul ăla de timp! Peste mine să! Secundele se lăsau grele, că, plictisită, am început să fac păpuși de statul tău, omule, să le trimit, să priceapă cu toții..., Tu să pricepi! Și nu știe nimeni, poate, cum este să vrei să te vezi dincolo de acest ACUM autarhic,... să nu poți, în ruptul capului să nu poți... Doar să te sufoci. Deci, ERAAAAAM...... Unicele mele riduri – de râs isteric sau de revoltă – se făceau nevăzute ca și cum. Singurele indicii a ceva. Volanul galben se așeza exasperant de la fel, deasupra genunchilor bolnav de identici. Aceleași traiectorii, aceleași clișee, aceleași ticuri. La nesfârșit. Lipsa de dramă. De nuanță. Heavy-rotation-ul de cel mai prost gust! Din asta era făcută veșnicia! Mă plictiseam de moarte cu mine! Apoi, nu se știe cum, am intrat fabulos într-un soi de uitare... Am închis o poartă uriașă. Am deschis o alta, aproape invizibilă. Am așezat. rufe galbene. rufe sclipicioase. rufe. Pe o culme cu vedere la cosmos. Mai mult spre mine. Am memorat conținuturi, mai din convingere, mai nu prea. Până în ziua în care Oglinda, în ingratitudinea ei (cât de proverbială?!), mi-a zgâit propriul chip, propria siluetă... Am întins mâna... 2 degete mai acătării. N-am apucat deloc s-o înjur ca la carte.