De bună seamă că avea ceva special fata aia. Poate pentru că era cu vreo 2-3 ani mai mare ca noi. Că stătea pe uliță înțesată de câini fioroși, de nu vor fi fost vârcolaci,... alte alea... Și drum lipicios de roșcove avea. Nu-i era frică ei de vreo trecere! Măi Leano, tu n-ai prea multe cu doamna aia din Troia! Și-mi bag degetele-n foc, în veci nu-ți trecu mătăluță prin cap c-oi scrie eu cândva despre tine. Sau, poate, nu, nu despre tine scriu eu acum, ci despre mine, mai ales despre mine. Deodată mare făcută și spăimântoasă...


Mânca mere. Ca agurida de acre. Fără să se sinchisească... schimonosească... -ească... în vreun fel. Fără să ceară păsuire. Vreo recompensă. Ahh! Și ce poftă ne mai făcea! Că, fără a mai sta mult pe gândurile noastre pitice, ne repezeam. După prima mușcătură, zvârleam păcătoșenia fructului la ere distanță. Căci de ni s-ar fi strepezit doar dinții! Dar când uitătura noastră o lua razna... Ne scuipam în sân și pizmuiam. Ieșitul din comun al celeilalte. Datul ei de păgânătate streină, neanoastră.

Am fost siguri la un moment dat că i-am aflat secretul: mă-sa-ma-rea: aia trebuie să fi fost! Căci care mamaie mai lucra tocmai la București? Și venea seară de seară cu „irta aia roșiea”. Legată la ceafă cu băsmăluțe constant traversate de fire fantastice de lame. Și avea și 3 dinți puși. Argint curat! De nu va fi fost aur! Dar ce ziceam noi, mucoșii,... care habar nu aveam să privim dincolo de lacul din realitate?! Toată gura lu᾿ mă-sa-marea era ticsită cu nestemate. D-aia și când râdea se prăvălea câte un râu, se desțepenea câte-o gâlmă. Mă Dorino mă, la câți le veniși de hac tu? Că bărbatu-su parcă nu fusese vreodată. Ba nu! Era ea muiere cu personalitate..., iar Leana..., păi Leana cu ea trebuie să fi adus!


Mânca mere. Și praz mânca. Numai noi, mușuroiul, eram convinși că dinții ei nu erau neam poleiți cu același smalț ca ai noștri. Că trosneau al dracului de nepericulos și, parol, ea chiar nu avea nimic neacătării în gură. Nici praz nu mâncase, nici gura... Darămite mere?! Păi nu, că aveam noi nasul înfundat. Nasuri de mogâldețe special concepute pentru a fi duse cu zăhărelul..., cu pluta, deocamdată, fără repercusiuni prea drastice în vreo realitate.


Mărul se sălbăticise și mai mult. Îndepărtându-se de brațele de secure ale nechemaților sorții. Își schimbase centrul de greutate, reînnoindu-și mitologia. Leana avea țâțe. Și iubit pe măsură. Mere duuuuulci! Ptiu, ăla o făcuse vrăjitoare! Ne-am rugat și noi. Să treacă timpul mai repede.