Pierderea era incomensurabilă, imposibil de cuantificat în unități lumești de măsură. Chit că se sforțau statisticile să consemneze evenimentul în normalitatea lui absolută. În toată „micimea”. Publicul se reducea, desigur, la acea entitate colectivă, la fel de anonimă, care lua totul ca atare: om al cifrelor, biet robot lamentabil, încercând să memoreze datele pentru a lua 10 la istorie, pentru a se lăuda (în fața cui?) cu prodigioasa-i memorie. N-ar fi știut el să trăiască drama, proiectarea întâmplării în intimitate, în datele acelea care ne legau făcându-ne „de-ai noștri”, vitali unii pentru alții, caraghioși poate în tragismul personal... AICI, ÎN LĂUNTRUL FENOMENULUI, UNDE ORICE REDUCȚIE LA GENERAL, LA FAPT DIVERS AR FI EXPRESIA DESĂVÂRȘITĂ A CRIMEI. Acum și aici unde orice dispariție se resimte organic. Nu poți face abstracție de nimic, nici atât de partea invizibilă a durerii. Așa că nu-mi număra la grămadă morții, nu pune peste ei țolul hidos al statisticii! Istoria nu se lasă ea prinsă în cifre, în polemici! Istoria suntem noi, rănile care palpită în adâncul cerului cu durere împroșcându-ne fiii. Dimineața asta târzie, formată dintr-un copil și păpușa lui, orfani în neîndemânarea, netimpul de a înțelege omul, vremurile... Dibuitul după chipul mamei, nevoia de încredințare. Soarele lui trădat, copilăria-i cu forța scoasă din scenă, pusă să se prostitueze în numele siluitorului depravat. Cine ești tu, nesăbuitule? Care ți-e dumnezeul, cum i te închini? Ai cunoscut vreodată remușcarea? Proasta părere de sine?


*
Nu simt nimic față de tine. Nimic din ce ar trebui să simtă o femeie față de un bărbat. Față de bărbatul ei. Recunosc, sunt posesivă. Poate mai mult decât alții. Decât altele. De mică am simțul proprietății. Pe tine nu te vreau. Nu te mai vreau.