Acum înțeleg poate cu adevărat ce am simțit eu pentru tine. În acest prezent înstăpânit, când fac eforturi colosale să-mi explic fericirea de altădată. Sau numai inconștiența de a mă fi simțit în al nouălea cer, încredințându-mă clipei, un fel de a-mi fi luat revanșa asupra tuturor eșecurilor trecute, mai ales viitoare. Fără prea multe problematizări, fără de scrupule, nevrând drumul să dau bulgărelui de aur ce-mi strălucea privirea: Iubirii I se cuvenea totul!

Acum știu, dincolo de inconștiență, departe de orice înrobire a carpe diem-ului, acum când, într-un fel sau altul, sunt deasupra vremii: adun, nenumărate, fragmentele femeii de o istorie revendicată: e un soi de puzzle, pe care orice purtător-de-destin-personal ar trebui să fie în stare să-l mânuiască.

Știu, deci, că te-am iubit

... nu, nu... pe tine..., pe Celălalt, ... cu El doar vorbeam, Lui îi spuneam câte ceva despre Iubire..., despre mine, locul ăla în care, cândva, El se mutase

Golul pe care îl resimt de la o vreme mă face să fiu sigură că am dreptate, dar cum să te mântuie o iubire de altădată?! Și, totuși, o mână măcar de-ți vei întinde, simți-vei partea-lipsă, urmele Tale lăsate prin mine.

Am traversat împreună ținuturi aride, cuvinte prinse cu lacăt: Iubirea Ta îi pârjolea lui nimicul, pustiul trimis inimi să înfieze...

Și aș vrea încă să te pot iubi:

nu te-am cunoscut niciodată.

(Din când în când îmi voi aminti de „bărbatul perfect” pe care, într-o Lipsă, îl zămislisem eu din tine).